Precum Chuck Norris, eu mi-am construit cabana unde am crescut. Adică eu mi-am făcut lumea în care trăiesc cum şi voi v-o faceţi pe a voastră. Când am dat de lumină am decis că lumea mea nu va fi în alb şi negru, ci va avea o varietate de culori, ca un monitor ca lumea. Ba şi mai mult, că voi inventa eu alte culori, culorile mele cu care să îmi pictez eu destinu'. Niciodată n-am crezut că cineva îmi ghidează viaţa, nu. Karma e ceva diferit pentru mine. E egalitatea în univers. Şi deşi pare că X duduie e privilegiată şi e norcoasa Pământului, de fapt se confruntă cu multe ofuri ale existenţei sale banale.

Ştiţi cum era stratificarea socială în Evul Mediu, că sunteţi băieţi inteligenţi. Deci ţin doar să vă zic că sunt un... pictor. Da, un pictor încă necunoscut. Am început să desenez irealul prin clasa a3a, când am conturat o altă planetă în câteva pagini, fără să ştiu ce înseamnă metafora. Pe măsură ce m-am maturizat, am început să vreau să desenez realul. Dar era aşa uşor să desenezi omuleţi de pe altă planetă, care se luptă şi înfruntă răul! Am crezut că ceva ce nu s-a văzut e mai dificil dar a fost, de fapt, invers. Mă întreb, încă: De ce? Stând pe scaun şi desenându-vă realilatea pe moment ce o citiţi. Irealul este învăluit în mister, deci nimeni nu te poate acuza de exagerare. În realitate, însă, mă zbat de contradicţii care îmi mănâncă ideile ca nişte zmei. Parcă zmeii erau ceva rău... nu mai ştiu.

Damn, ştiu că simţiţi că se apropie sfârşitu' lui februarie şi că e vremea aia de sărbătoare care mă deprimă. De parcă n-aţi fi ştiut că iubirea la nivel global mă...deprimă. Un cuvânt probabil inappropriate, dar spun ce simt. Neah, that did not sound gay. 

Se spune că ar trebui să se schimbe multe odată cu maturizarea asta forţat-oficială. Dar să fim serioşi, cine crede că se va schimba ceva de acum? Dacă e legal, nu înseamnă că o să şi comit nişte... acţiuni cugetate. Doar ştiţi ce fiinţă raţională sunt. Nu fac niciun pas fără mintea la purtător. Nu-mi strecor ideile fără analiză. N-are rost să mă mai prezint că tot paraleli rămâneţi. Nu mă definesc prin nume, vârstă, sex sau înălţime. Ci prin greutate. Greutatea a ceea ce spun. Mă bazez pe ce zic fără să am o bază concretă, solidă. Spre deosebire de unii din voi, desigur, ale căror gânduri sunt bazate. Să o zic? Vă e dor să-mi zic replica? Da? Da?!

Îmi face o deosebită neplăcere să reiau un lucru la nesfârşit. Dar în acest caz văd că dacă trebe'-i necesar, aşa că daţi-mi voie să vă prezint o veche cunoştinţă de-a mea. Nu este tocmai cea mai bună prietenă, dar fiţi discreţi cu această informaţie. 

Bună! Missed me? Ştiu că nu, era retorică. Sunt fata care locuieşte în intersecţie şi pe care o vezi uneori ieşind din bloc seara. Deseori. Ştii tu, blocul ăla turn de vreo 6 etaje. Stau deasupra coaforului administrat de dudui nepricepute. Nu râde, vorbesc serios. Mereu vorbesc serios, chiar şi atunci când fac haz de necaz. Nu schiţez zâmbete false la glume ieftine sau inutile. Nu îi fac fericiţi pe cei din jurul meu, mecanismul e invers. Poţi spune că sunt dificilă şi-ţi voi da dreptate. Mă vezi distantă şi rece, mereu detaşată şi neimplicată. Lucru care în mod normal nu ar trebui să îţi placă. Încă vrei să te bagi?