M-am hotărât să-mi alcătuiesc propriul destin. Dacă, prin absurd, aş şi reuşi să fac asta, m-aş autoproclama cumva. Mă proclam cum vreau, am dreptul ăsta.


Deşi în viitor mulţi vor rămâne în aceeaşi pâclă enervantă, sper să fac parte din grupul celorlalţi. Mereu am făcut parte din ceva ce face legătură la alţii, altfel. Asta duce inevitabil la diferit, un cuvânt atât de evitat din pricina sensului său denotativ.
Ştiţi, mi se va rupe la modul conotativ de denotaţie. Vreau să mă joc cu antonimele astea până mă acuză ambele de adulter, pe urmă se deşteaptă simultan, iar eu ajung închisă pentru bigamie.

Simt că a trecut ceva vreme de când n-am mai dat astfel de dume. Dume care, de altfel, mă lasă rece ca un cadavru perplex la simplitatea unei ambiguităţi clandestine. Nu, cadavrele nu pot fi perplexe. Am ciudatul sentiment ca site-urilor cu dicţionare online le-a crescut page rankul. Nicio legătură cu discursul meu.

Pe principiul zicalei "cum îţi aşterni aşa dormi" îmi scot cearşaful cu răţuşte pe geam pentru a căpăta prospeţime. Contra aceluiaşi proverb, susţin că degeaba dormi bine dacă mă-ta e cea care îţi face patul. Voi cum vă aşterneţi? Culcaţi, mă?
Personal, vreau să nu mai dorm în pat, ci să rămân în grupul ălorlalţi; un grup cu membri dubioşi care deşi nu dorm în pat, nu sunt lilieci. Oameni echilibraţi, cu capul pe umeri, nu atârnat spre sol până la nebunie.

Cine m-ar ţine în grupul majoritar? Doi culturişti lipsiţi de materie cenuşie? Credeţi că e aşa simplu şi că sun un sac de 45 de kile bun de reclamă la teleshopping? Mobil şi uşor de dezasamblat? Prin răspunsul afirmativ la aceste întrebări, reuşesc să balansez pesimismul cu optimismul spunând răspicat: N-ai coloană. Utilizarea singularului denotă adresarea drectă (şi fără perdele, draperii sau jaluzele). Şi nu vorbesc de curaj, cum n-am zis de coaie, ci de lipsa de obiectivism şi incapacitatea de a ieşi din tipar. Cei care aveau deja un răspuns negativ pregătit ar trebui să înţeleagă şi continuarea monologului interminabil. Nu există sfori destul de puternice pentru a-mi lega spiritul într-un loc impersonal. Dragoste cu sila nu se poate. Voi găsi, fără doar şi poate, o cale de a evada precum apa. (Fără comentarii gen "dar ce diametru are molecula de apă?", vă rog.)

Poate până mâine n-o să ştim nici eu, nici voi, ce vroia să însemne o metaforă din tot ce am scris. La urma urmei, de ce ar conta? E un efect de suprafaţă, care îmi hrăneşte, însă, sufletul cu mare măiestrie. Pus pe hârtie prin alţi termeni, poate fi mai fals ca ecologia. Ştiu, ce ironie nefericită!


Mă retrag în umbra finalului apoteotic dorit şi vă las în pâcla nopţii iar,
Cealaltă.