Nu de puţine ori am menţionat că a-ţi face iluzii este o mare greşeală. Şi am spus-o cu atâta certitudine de m-aţi luat în serios. Bine aţi făcut! Mă bazez pe fapte adevărate, demonstrate de propria-mi experienţă de viaţă.

Să nu reluăm poveştile cu "mă numesc Cristina şi-mi place să mă distrez" pentru că sunt absolut inutile şi să ne aşezăm să ascultăm ce e cu experienţa asta. Promit că voi omite termenii "penitenciar" şi "abator". 


Niciodată nu mi s-a spus: Cris, dragă, nu-ţi mai face iluzii. Ci doar "bravo". Părea senin şi din suflet, poate pentru că nimeni nu avea cum să ştie ce se va întâmpla. Iluziile sunt legate de viitor, în special de viitorul pe care nu îl putem controla. Nimeni nu are iluzii precum: azi îmi voi cumpăra şosete. Un astfel de viitor e prea uşor de controlat, prea în mâinile tale. În spiritul proverbial autohton, am descoperit că prea iubita specie umană nu doreşte decât cioara de pe gard.

Astăzi am căutat un punct înalt, la propriu. Şi când l-am zărit, mi-am făcut un test. Unii mi-au zis că pot ajunge unde îmi doresc, iar alţii că unele ţinte sunt prea înalte. Ţinta asta a fost vârful blocului: o chestie de pe acoperiş. Aşadar m-am întrebat: Pot ajunge acolo? Apoi, în lipsa unui interlocutor, mi-am şi răspuns: E posibil, draga mea Cristina. Pare foarte greu, dar de pe umerii cuiva ai putea să reuşeşti. Deşi lipsit de optimism, acesta este cel mai sănătos răspuns. De ce să-mi spun că voi putea, să încerc, şi să cad neavând cine să mă prindă dedesubt? De ce să merit aşa rană pe sufletul meu?

Uneori, iluziile sunt inevitabile. Pentru mine rar, dar nu deloc. Nu pentru că sunt naivă, sau la fel de naivă ca toţi oamenii, ci doar...umană. Iluziile sunt făcute din ceva bun, şi dacă ne punem speranţele în cineva drag că le va împlini ne aşteptăm să fim pe mâini sigure. Dar ce se întâmplă când persoana care s-a oferit să te poarte pe umeri ca să atingi vârful blocului te scapă? Şi partea proastă e că se retrage exact când te sprijini mai bine pe ea. E stâlpul tău, are şi scară şi e confortabil. Ţi-ai dus toate catrafusele sus şi te-ai mutat acolo, pe el, că avea şi un beculeţ ce-ţi lumina existenţa. Şi apoi nu ţi-a mai permis să ajungi unde vroiai, lăsându-te să cazi în ceva ce spera să nu fie neîncredere. Stau în bloc cu 6 etaje, deci nu am avut cum să supravieţuiesc acestei căzături.

Hmm, să vă arăt ceva ce dă mai puţin de cugetat la propria persoană şi mai mult la un scenariu. Conceput de mine, fără a-mi pune la bătaie ovarele. Vi-i prezint pe ai mei şi da...şi pe mine pe acolo. Aia duplicitară, după cum sugerează şi header-ul blogului.

Vă dau şi linkul, să-l puteţi transmite prin vriu grai! (Vedea-v-aş cum dictaţi voi: http://www.youtube.com/watch?v=AKrvkigHOo0)

Vă alerg cu bâta plină de pasiune,
Cris/ Shortie/ Dubioasa.