Afară-i răcoare, deci bine că stau înauntru. Mirosul de petrecere îmbibat în mâncare şi alcool, în zâmbete şi dans, mă trânteşte brusc pe scaun şi-mi închide ochii.

În faţă era un individ lipsit de griji sau cel puţin aşa părea. Vedeam cum îşi mişcă buzele, privindu-mă atent, dar nu reuşeam să înţeleg ce zice. Îmi duc mâna la urechi; nu aveam căştile. Îmi pipăiam capul, dar realizam că nu îmi găsesc mintea. Printre sutele de cadre de poezie, vroiam să mă ridic şi să merg în pat. Nu băusem mult, vroiam să-mi amintesc şi nu să uit. Nu sunt atât de naivă încât să beau ca să uit ceva doar pentru câteva ore în care mi-aş blestema deciziile. Se apropie de mine şi mă trage de mână. Vroiam să-i fac semn că nu, orice care să însemne "nu", dar am lăsat-o baltă.

Întind mâna printre paharele goale şi iau telefonul. Mă uit la ceas apoi îl împing la loc. Individul nu mai e pe acolo, aşadar încerc să dau iar de el. Ştiam că greşesc, dar, repet, nu băusem suficient încât să iau decizia corectă.

După ce m-a prins de mână şi m-a luat în braţe mi-am dat seama că nu era nicio petrecere înaintea lui. Şi că nici după el nu ar mai fi vreuna. Am început să râd fără să ştiu de ce, după care m-am îndepărtat şi mai mult de celalţi. Bâjbâiam prin întuneric spre camera caldă. Deşi nu era lumină, puteam face instant. Făceam magie şi fără prezenţa maestrului. Era mai mult o iluzie, dar parcă mereu fusese aşa. În cadrul aceluiaşi întuneric parfumat de delirul oniric el nu a observat starea mea. Nu mi-a ascultat şoaptele lipsite de ajutorare şi n-a vrut să mă trezească. Uşa se închidea în urma lui în timp ce căutam cearşaful.
Cred că voi pleca acum, deja mi-e dor de el.