N-am de gând să mă întorc în trecut doar ca să-mi amintesc de ce a fost în urmă cu 3 ani. Oricum ştiu că deja erai lipit de sufletul meu şi lipiciul ăla s-a dovedit a fi mai rezistent decât credeam. Ştii ce se zice, că dacă nu poţi despărţi tre' să rupi? O să-mi rup în bucăţi inima dacă nu-mi spui cum să te alung de pe ea. Iar fâşia minusculă de care vei rămâne agăţat ţi-o voi da ţie, căci tu vei fi întreg iar eu doar o parte.


Poţi s-o ţii, s-o pui în ramă când te vizitează cineva şi vrei să arăţi ce ţi-a rămas de la mine. Vreau să fie un trofeu pentru tine, că pentru mine n-a însemnat nimic câtă vreme mi-a aparţinut. Şi chiar dacă îţi vei face o colecţie de astfel de trofee sau nu, asta nu va mai conta. Peste câţiva ani chiar că nu va mai conta. Dar vreau să mă cauţi atunci când n-o să mai conteze şi să mi-o dai înapoi. O voi vrea înapoi, la fel şi pe tine. Iar când voi vedea că nu mai eşti lipit de ea voi găsi o modalitate de a o pune la loc cu restul inimii mele. Normal că va rămâne fisura aia; va rămâne ca un simbol al ceva ce s-a întâmplat într-o zi cu soare prin 2011 sau ca o amintire. Ca ce vrei tu. Şi dacă îţi voi permite, te vei lipi de mai mult din inima mea, căci dacă te-ai prinde doar de acea bucată ai cădea cu tot cu ea în abis. Câte şanse ar fi să-mi rup iar din inimă peste câtva timp? Şi tot aşa până n-ar mai rămâne nimic?...

Nu e genu' meu să scriu mult pe subiectu' ăsta şi nici al tău să citeşti mult astfel de subiecte. De data asta, însă, voi face o excepţie. Îmi voi trimite solii de pace să îţi arate că am multe de îţi spus. Nu voi putea să îţi zic tot şi oricum n-ar fi elegant din partea mea. Nu că aş avea vreun dram de eleganţă în a-mi pune sentimentele pe taste. Ţi-am zis ce aveam de îţi spus personal, deşi ai plecat pe nepusă masă, iar acum dă-mi voie să fac excepţie de la scrisul meu concis şi să îţi spun aici ce n-ai vrut să asculţi mai devreme. Pentru asta mi-ar trebui zeci de ore şi de pagini, dar voi încerca să o fac în două pagini. Două pentru că te-am făcut duplicitar şi regret dacă te-ai simţit jignit, două pentru că sunt duplicitară, doi pentru că unu din noi n-a fost niciodată suficient, şi doi pentru că atâţia suntem.

Hai să facem un efort amândoi şi să ne dăm pe excepţii. Şi mai hai să nu îmi spui mâine că vrei să-mi dai bucăţica înapoi dacă nu vrei să mi-o înmânezi personal. Ieri pe vremea asta eram pe afară, pe lângă lac, nu? Nu mă pricep la timp şi la spaţiu în modul în care le consumam noi. Treceau repede. Puteam fi oriunde, oricând, încălcând legile fizicii. Era totul aşa simplu, şi totuşi...de ce-am renunţat?
Vreau să mă complic. Sună absurd, dar te asigur că sună şi măreţ în acelaşi timp. Cel puţin pentru mine. Dacă până acum vroiam să fac să fie cât mai simplu, acum vreau să mă complic cu tine. Şi dacă tot crezi că n-ar merge îţi zic să uiţi şi să laşi naibii în urmă. Ţi-am mai zis şi tot degeaba. Am obosit să vorbesc cu pereţii despre un lucru la care nu primesc răspuns. Am înnebunit şi nu apelez la sensul metaforic când spun asta.

Posibil să fie în zadar să îmi mai acorzi puţin din timpul tău pentru a-mi spune ce crezi despre ce am zis mai sus. Posibil să nu îmi mai pese de ce ai mai avea de spus, dar prea puţin probabil. Posibil să nu îmi acorzi timp şi să nu citeşti asta. Oricum n-ai avea nimic de pierdut. Asta dacă timpul nu se ia în calcul. Posibil să te răzgândeşti într-o zi, precum te-am sfătuit, dar nu ştiu cât e de posibil. Posibil să fie prea târziu sau să fi fost doar un vis?