Din când în când vine primăvara. Stai, parcă în spiritu' ăsta începea şi postarea anterioară. Nevermind... Deci, cine aude printre copaci ciocârliile sau ce specii cântă pe aici? Sau dacă sunt care cântă?

Bineînţeles că sunt păsări care cântă, doar s-au făcut atâtea cântecele care le pomenesc de parcă ar fi un MC excepţional. Sau vă imaginaţi că privghetorile sunt DJs? Am imagini îngrijorătoare! Şi mi-am amintit că vara, la Sângeorz, în sânul familiei, nu aveam alarma setată. Într-adevăr, vara e vacanţă, dar nu asta era ideea.

Ideea, dragii micuţei, era că păsărelele încântătoare nu conteneau să tacă în cervixu' mamei lor de păsări! Am tot citit în cărţi văzut în desene animate că toate duduile astea cu aere de dive medievale (Rapunzel, Cenuşăreasa etc.) sunt iubite de păsărici, care le trezesc dimineaţa. Păsărici! Mie asta îmi pute a lesbianism, fapt pentru care le înjur, să vadă că io mă las doar la masculi. Şi încă şi la ăia greu, că fac pe interesanto-inabordabilo-superbiciunea. Dar nuuuu, în fi-e-ca-re dimineaţă când vreau să dorm mult, ca mai toţi pierde-vară contemporani, ciumpalacele ciripitoare mă trezesc de parcă tre' să mă aranjez pentru balul lu' Făt-Bunoc. De parcă stau eu de dimineaţa şi până seara să îmi probez rochia şi pantofii de cristal şi mă uit în ogindă, spunând:
-Oglindă oglinjoară, cine-i cea mai tunată din ţară?

Dammit, context total greşit!

Toate păsărelele care mă trezeau dis-de-dimineaţă stăteau în mărul din faţa ferestrei mele. Stăteam într-o cameră mică la etaj, spre o curte vecină, din care se ridica în tot anul, tot mai falnic, un măr de toată frumuseţea. Făcea umbra perfectă la apusul soarelui şi nu-l lăsa să mă vadă cum mă lepădam de haine în asfinţit. Nu lăsa pe nimeni, protejându-mă astfel într-o tăcere aproape stridentă. Acum trei ani am deschis fereastra şi m-am întins spre el. L-am ajuns şi l-am mângâiat cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi furam un fruct. Era roşu ca iadul, iar asta mă făcea să nu rezist tentaţiei de a lua o îmbucătură zdravănă. M-am uitat la crengile lui un timp până să-i spun că plec. Nu m-a întrebat unde sau când mă întorc. Trebuia să-mi repet mai des că nu trăieşte ca mine şi nu-mi poate vorbi. Însă ştiam că mă iubeşte fără ca măcar să schiţeze un gest purtat de vânt. Am plecat, apoi, şi-am tot revenit. Era din ce în ce mai gol, apoi s-a întremat. Anul trecut la fel. Dar nu stăteam să văd prin ce trece cu vremea, dac-a mai crescut, dacă mă mai iubeşte. Poate de aceea am şi observat cu greu iarna asta că dormitorul a devenit brusc mai luminos. Noaptea vedeam luminiţele din orăşel, curtea vecină, strada, pârâul îngheţat. Vedeam totul clar, de parcă mi-aş fi dat jos trei straturi de perdea. Cel mai trist e că nu lipsea perdeaua, ci el.