Ştiţi cum era stratificarea socială în Evul Mediu, că sunteţi băieţi inteligenţi. Deci ţin doar să vă zic că sunt un... pictor. Da, un pictor încă necunoscut. Am început să desenez irealul prin clasa a3a, când am conturat o altă planetă în câteva pagini, fără să ştiu ce înseamnă metafora. Pe măsură ce m-am maturizat, am început să vreau să desenez realul. Dar era aşa uşor să desenezi omuleţi de pe altă planetă, care se luptă şi înfruntă răul! Am crezut că ceva ce nu s-a văzut e mai dificil dar a fost, de fapt, invers. Mă întreb, încă: De ce? Stând pe scaun şi desenându-vă realilatea pe moment ce o citiţi. Irealul este învăluit în mister, deci nimeni nu te poate acuza de exagerare. În realitate, însă, mă zbat de contradicţii care îmi mănâncă ideile ca nişte zmei. Parcă zmeii erau ceva rău... nu mai ştiu.


Atunci când conturez realul aşa cum văd ochii mei, ceilalţi pot spune că ochii lor văd mai mine, că au privirea mai ageră sau mintea mai sclipitoare. Nu e vorba doar de observare, ci de analiză. Poţi observa că cineva ucide, dar e posibil să fii în imposibilitatea de a analiza motivul pentru care o face. Nimeni nu poate contesta că realitatea e în faţa noastră, dar asta nu înseamnă că este servită de către un majordom pe o tavă. Nici măcar nu desenez majordomii, sunt prea formali. Iar formalitatea nu este realitate pură, este doar faţa ei ipocrită. Desenez ipocrizia, într-adevăr, asta nu pot nega. Îmi place răul; îmi epuizează culorile cele mai intense de pe paletă. Am bani să cumpăr altele. Şi mai multe, şi mai intense.

Tind spre a fi tolerantă, deci nu ignor complet ipoteza conform căreia nu toţi oamenii sunt pictori şi nu toţi oamenii ştiu unde e magazinul de culori. Însă toţi oamenii au bani să le cumpere dacă le găsesc. Nu au niciun preţ, doar metaforic. Prin metaforă văd culorile ca faptele din realitate, iar magazinul este oportunitatea de a câştiga experienţă. Am dat de multe magazine... Nu sunt o persoană tristă pentru asta, ci mă bucur că am puterea să desenez cerul într-un albastru pal care înăbuşă toţi dracii roşii. Iar un răsărit pal e tot ce poate arăta speranţa. Şi nu e bine să speri, chiar nu e bine, e mai nesănătos decât pesimismul.

La maturitate mă aflu, şi intru încrezătoare în atelierul pictorului care mă îndrumă. Îmi cere multe acte, de parcă asta i-ar demonstra că am toate culorile pentru a munci. Sau că am talentul de a pune o pensulă nenorocită pe o hârtie. Nu pot s-o mişc, nu pot desena. Eu nu pictez, eu scriu, iar metafora asta arată doar ce-i mai rău din mine: un monstru care dărâmă tot şi nu cunoaşte auto-controlul.
-N-am CV, dom'le! Am 18 ani, da'-i pot face praf pe toţi ceilalţi. Pe bune!

Wait, asta nu sună deloc medieval. Păcat, realitatea actuală arată că limbajul este motivat. Realitatea mea, în plus, arată şi că este total adevărat. De ce ar fi adevărat în viziunea mai multora, de vreme ce criteriul este vârsta, sexul şi abilităţile ascunse. Eu credeam şi mai cred că există un singur criteriu: câte culori poţi duce?