Precum Chuck Norris, eu mi-am construit cabana unde am crescut. Adică eu mi-am făcut lumea în care trăiesc cum şi voi v-o faceţi pe a voastră. Când am dat de lumină am decis că lumea mea nu va fi în alb şi negru, ci va avea o varietate de culori, ca un monitor ca lumea. Ba şi mai mult, că voi inventa eu alte culori, culorile mele cu care să îmi pictez eu destinu'. Niciodată n-am crezut că cineva îmi ghidează viaţa, nu. Karma e ceva diferit pentru mine. E egalitatea în univers. Şi deşi pare că X duduie e privilegiată şi e norcoasa Pământului, de fapt se confruntă cu multe ofuri ale existenţei sale banale.


Credeţi că mie îmi merge doar rău? Sau doar bine? Ce credeţi că îmi merge rău? Sunt o introvertită convinsă adică sunt devotată alor mei şi mă piş cu boltă pe părerile voastre, cum zicea Eminescu, parcă... Nu Eminescu era? Puteam să jur...

Dacă intraţi în lumea mea înseamnă că aţi depăşit o graniţă. Şi linia care marchează graniţa respectivă e fosforescentă şi vizibilă din avion. Atractivă, ştiu. Foarte tentant să te bagi în seamă cu mine, să zici că sunt o bucată de om uşor de manipulat, că o să te joci cu mine cum vrea mujchii tăi, să mă controlezi cum vrea portofelu' tău.
Alţii, însă, trec cu intenţii bune crezând că dacă fata de dincolo le zâmbeşte, e în mod sigur un loc fain. De ce să faci aşa ceva? Chiar nu se vede că zâmbetu' meu de copil privit îndeung devine zâmbetu' progeniturii satanei în mometul în care te prind cu garda jos? Şi partea cea mai funny e că nu mă pot abţine să fac pe Gepetto cu voi. E ca în vorba aia: căprioara se leagă singură de maşina vânătorului după care se împuşcă; sau cum dracu' era. 

Totuşi, multe chestii nu sunt cu intenţie. Deseori nu vânez căprioare, ci mistreţi. Şi căprioarele mor pe capete. Dar nu mă pot apuca acuma să resuscitez căprioara, ci o iau şi pe ea. Iar dacă stau bine să mă gândesc, scopul a fost astfel atins. Şi tot voi omorî eu mistreţi odată şi-odată. Universul meu va face cum mi-am dorit iniţial. My way or the highway.