Îmi ating buzele şi le şterg de parcă tocmai ce am reuşit să ucid pe cineva cu ele. N-am ucis pe nimeni. Aş zice chiar că n-aş ucide nicio muscă, dar hai să nu exagerăm. Mi-am dat seama că "a ucide" înseamnă mai mult decât a face pe cineva să tacă. Vreau să tacă mulţi, mai ales ăia cu neuroni împărţiţi cu raţia alimentară. Dar nu vreau să reduc pe nimeni la tăcere în sensul ăsta. Să ucid pe cineva printr-un sărut...De ce se foloseşte asta în filme?
Există fel de fel de metode de a face o persoană să tacă. Eu, personal, o prefer pe aia care mă face pe mine să par deşteaptă. Şi e greu să pari deştept, băieţi. E o artă, iar arta nu e ecuaţie de gradu' doi să o înveţi, şi pe urmă să realizezi cu stupoare că iei dracu' 4 din cauză ca ai uitat-o. Mda. Şi prin tot ce zic vreau să par deşteaptă. Oricine vrea asta, la urma urmei. Unii chiar reuşesc cu brio. Alţii eşuează dramatic. Iar eu urăsc să eşuez pe această temă, fapt pentru care îmi continui zecile de pledoarii fără a pune pauză.

Se apropie momentul ăla critic care mă deprimă de ceva vreme. Fac 18 ani în mai puţin de o lună. Încep să caut capsula timpului ca nebuna, să mă întoarcă în trecut sau să mă închid în ea şi să nu devin majoră. "Major" e un cuvânt scârbos, absolut scârbos. Toate nenorocirile, impacturile , rănile şi calamităţile majore sunt povestite pe un ton dramatic. Şi despre mine se va povesti aşa? Oamenii mari sunt serioşi. Eu am o doză exagerat de minusculă de maturitate. Nu ştiu câţi microni are, da' e micăăăă rău. Doza, zic.

Pot mai mult de atât. Am început să regret timpul irosit din toată copilăria mea încă neterminată. Şi dacă mă voi apuca să întorc oglinzile spre imaginile din urma mea voi constata că am fost deseori într-o ceaţă densă, care acum a luat forma "uitării". Aş putea să ucid pe cineva, ar fi măreţ. Aş lua o ditamai viaţa. Dar n-aş avea ce face cu una că nu's personaj de ăla SF fail care se hrăneşte cu suflete. V-aş putea ucide de toţi cu colecţia mea mirifică de seringi infectate. E o colecţie generoasă, precum v-am mai spus eu în postarea asta. Nimic din tot ce a fost nu s-a aruncat, nici seringile alea nenorocite, care într-un mod metaforic-wannabe reprezentau gândurile şi faptele de care am fost înconjurată şi lovită din părţi. Din toate părţile. Şi-am acţionat ca pe front: m-am târât să le iau pe toate şi să le refolosesc pe voi în ediţie limitată.
-Stai liniştit, nu vei simţi nimic. Acum întinde braţul.