Recunosc că îmi place să păşesc cu dreptul atunci când intru într-o cameră. Atunci de ce fac introduceri aşa retardate? Las expresii pentru că impresiile sunt mereu greşite. Îmi place să văd chipuri necunoscute, să vă consider nişte biete necuvântătoare care rămân fără grai doar atunci când îmi fac numărul şi pe urmă să aplaude la unison.


Tot ce scriu aici voi uita până ziua următoare de parcă beau scotch în timp ce apăs tastele astea ce se află
între noi doi. Şi prin noi doi... nu îmi explic nicio metaforă pe blog, ce dracu'!
Sinceră să fiu, vroiam să public altă postare ca primă postare din an, dar pregătesc altceva pe lângă ea (prin "pregătesc" vreau să spun că nu m-am apucat încă. Dar în capu' meu e o pregătire mare). Se prea poate să renunţ la ideea asta, cum se întâmplă cu multe idei pe care le amân. Şi aici va fi numai şi numai vina mea, pe care mi-o asum umilă şi cu coada imaginară între picioare. Nu, nu vreau vreau să zic că am ceva între picioare. Faza cu "sunt băiat" e o glumă, you freaks!

Până îmi trece durerea de cap, o să declar în această postare că şi eu am o muză, aşa cum fiecare artist (nu hartist) are. Nu sunt tocmai o artistă, aşa cum s-ar intitula Andreea Bălan sau ştiu eu ce dudui pline de impresii şi fără expresii. Sunt "aia cu blogul". Aşa mi se zice; parcă n-aş avea nume deşi l-am scris vizibil, cât o moacă de cal, în header. Cristina. Cristina are şi ea muză precum spuneam. Şi dat fiind faptul că o inspiră atunci când scrie despre muşchiul său cel mai puternic, îi spune acum că o iubeşte. Adică te iubesc.

 Nu ştiu ce credeţi voi, dar mie mi se pare foarte fail că nu  am postat nimic anul ăsta, doar pentru a aplica un plan pe care nici măcar nu sunt sigură că-l voi duce la bun sfârşit. Pentru că nici măcar nu l-am început, am mai spus asta. Dar să nu mă aşteptaţi, să nu vă faceţi speranţe, v-am zis că speranţele sunt mereu neîntemeiate şi s-ar putea să fiţi dezamăgiţi. Chiar şi de către mine: o fiinţă de încredere, desigur.
Uitându-mă la ceas mi-am dat seama că am scris repede, poate datorită inspiraţiei. La urma urmei, doar o muză autentică mă poate face să termin. Postările. Ideile. Mesajul.


Vă urez un an nou (şi atât, oricum nou e suficient de bun),
Aia care scrie subtilităţi retardate şi nu are coaie pentru a zice direct ce vrea să zică.