Deseori aud expresia conform căreia "totul are o limită". Şi cât de des! Dar mie nu-mi pare să fie aşa. Consider că multe lucruri au o limită, dar nu toate. Şi nu mă refer la univers şi la prostie. Bine, poate puţin la prostie. Până şi minunata creaţie, omul, care susţine ferm că "se umple paharul" şi alte clişee pe care le-am putea încadra în "Proverbe desfiinţate în mod prea puţin poetic (II)"; doar că nu am chef să fac vers alb în clipa de faţă. Nici de ăla colorat şi parfumat, care deseori deformează ideea iniţială doar pentru a ajunge la rimă. Ce e mai important? Mesajul sau rima? Voi gândiţi-vă în continuare, răspunsul meu e: "mesajul, desigur".


Plină de idei, simt că mă pierd în propriile gânduri care eşuează dramatic să fie scrise. Uneori simt cum mă apasă pe cutia craniană dorind să iasă de parcă-s la reproducere. Ideile, zic. Omul are sentimente numărate, dar gânduri infinite.
Raţiunea e mai presus de bătăi rapide ale inimii. Raţiunea e acolo sus, în cel mai perfect loc pe care îl poate avea un om. Raţiunea mă face să îmi impun limite, inima mă face să le depăşesc. Raţiunea e bună, inima e rea. Raţiunea e manipulatoare, inima e vulnerabilă. Raţiunea e maestrul, inima e ucenicul. Raţiunea ştie tot, inima nimic. Raţiunea te ajută, inima te distruge. Raţiunea te face să avansezi, inima te ţine pe loc. Raţiunea creează, inima năruie. Raţiunea îţi arată imagini reale, inima arată doar ceea ce e ideal. Raţiunea sunt eu, inima eşti tu.

Trasez nenumărate linii în viaţă. Acestea reprezintă deseori o limită pe care îmi repet că n-o voi trece. Dar o trec mai mereu. Raţiunea mă face să îmi impun limite, inima mă face să le depăşesc. Şi pe urmă regret când mă uit în urmă şi văd că am adus tot noroiul după mine din momentul în care am trecut linia respectivă. Nu am de ce să mă şterg, cu ce să îmi spăl papucii. Aşadar contiunui să calc lăsând urme ca pe un suflet care m-a iubit. Şi urmele nu trec. Doar eu mă pot întoarce de unde am venit să nu mai fac mizerie după mine. E cald şi bine, şi universul acesta mă iubeşte. Dar nu vreau să-l ponegresc de tot. Dacă atunci când am deschis uşa şi am intrat s-a făcut lumină, acum nu văd nimic. Doar faptul că las urme şi trebuie să mă opresc.