Din nenumărate motive pe care nu le cunoaşteţi, mă gândesc deseori să fac să cadă cortina peste mine. Pur şi simplu, să trag de o sfoară și să cadă cortina ca să nu mă mai vedeţi, să nu vă mai văd, să nu mă mai auziţi, să nu vă mai aud. Presupun că înţelegeţi metafora, e prea frumoasă ca să o şi explic.

Pe scena vieţii intri în ropote de aplauze, înconjurat de oameni mai mari ca tine, oameni asemenea cărora ai vrea să devii într-o bună zi. Toţi stau aproape de tine, te prind de obraji, te aclamează, te ghidează să nu cazi pe scări în timp ce urci, pe urmă te lasă din mână pentru că nu mai ajung la tine când ai urcat sus. În clipa în care eşti sus, vezi că nu mai eşti înconjurat, ci ţintuit cu privirea de o grămadă de suflete care te analizează. Te simţi gol, instinctul te determină să faci doi paşi îndărăt, cu capul în pământ. Începi să-ţi cânţi viaţa pe o voce slabă, să nu te audă nimeni. Pe urmă ridici capul, tot instinctiv, şi priveşti spre sală. Cineva zâmbeşte, şi nu a fost cu tine înainte să urci pe scenă. Cineva care nu te ştie zâmbeşte, şi îţi bate inima. Faci trei paşi înainte, şi-ţi dregi vocea. Începi să cânţi pe un ton ridicat, să priveşti înainte, şi nu priveşti la o mulţime de suflete, ci la cel care îţi zâmbeşte. Arăţi spre el cu degetul şi zâmbeşti cald. Ceilalţi încep să-l privească. Se simte şi el gol. Dar te vede pe tine şi sentimentul de încredere îl cuprinde şi pe el.

Îţi închei spectacolul şi te pui în genunchi la marginea scenei. Te apleci şi-l întrebi: "Cine eşti?" Dar el continuă să zâmbească fără să răspundă sau să arate aceeaşi curiozitate. Astfel că stai acolo multă vreme fără să mai întrebi altceva. La prima întrebare tot nu ţi s-a răspuns. Nu zice nimic. Şi nimeni nu poate citi desenul de pe coperta unei cărţi. Trece timpul şi abia apoi observi că sala se golise de ani de zile, că tu n-ai căutat pe altcineva în stânga şi-n dreapta, deşi aşa părea. Nici el.

Se aud scârţâituri în parchet. Începi să baţi cu disperare cu pumnii în podea, să te audă. Să răspundă la prima întrebare. Ţi-a răspuns la toate celelalte, deşi n-a zis nimic. Începe să-ţi tremure vocea când încerci iar să-l întrebi: "Cine eşti?" Îți dai seama că liniştea reprezintă răspunsul suprem aici. Iar de vreme ce tot n-o să afli vreodată, te gândeşti să pleci. Şi când te ridici te prinde de mână. Dar tot nu zice nimic. Aşa că îţi smulgi palma dintr-a sa, te ridici şi te îndrepţi spre scările de plecare. Realizezi că dacă vei coborî pe acolo va veni după tine. Şi nici nu ai vrea asta, că vrei să fii singur. Aşa că prinzi de frânghia cortinei şi tragi. Cortina nu cade. Mai încerci odată. El tresare fără a mai face nimic. Cortina tot nu cade. Prinzi cu ambele mâini şi-o tragi cu putere. În timp ce cortina cade, auzi ultimele strigăte ale numelui tău. Cortina a căzut înainte să auzi răspunsul la prima întrebare: "Vei afla după ce cobori aici."